Aşa cum sesiza Jon de dimineaţă – fiica lui nea Jan Cojocari, şeful legilor din Primăria Timişoara, şi-a tras parcare privată-n buricul târgului. Am verificat şi aşa e.  După ce a luat nota 1,99 , în decembrie 2008,la examenul care i-ar fi permis să-şi mute biroul notarial de la Ghiroda la Timişoara, ca să nu mai bată subordonaţii lu tăticu atâta drum cu contractele, Paula şi-a îndeplinit visul printr-o asociere cu colega Aurelia Tomuş. Stau şi mă întreb câtă meserie ştii când faci toată ziua contracte, inclusiv pentru Primărie, şi la un examen iei notă de repetent.

Apropo de note. Când şi-a dat definitivatul, Paula a luat 5,10 la teorie şi 9,03 la practică, media fiind cu şapte sutimi peste nota minimă de admitere. Asta n-a împiedicat-o să-şi tragă parcare privată chiar la uşa noului birou. Aprobarea a venit instant de la primărie, ca şi contractul de la ADP, chiar dacă biroul notarial nu e nici instituţie bancară, nici agent economic. După cum zice în HCL 215-2006, vizată de legalitate chiar de Cojocari senior. Mişto e şi solidaritatea primarului Ciuhandu cu cauza parcării pentru „fata lu tata”, care a primit o parcare de nota 10 în buricul târgului. Detalii aici http://www.gandul.info/societatea/parcare-privata-ilegala-pentru-fiica-secretarului-primariei-in-centrul-timisoarei.html?3932;4122406

Din păcate am avut dreptate. Aşa cum scriam încă din 19 ianuarie, cotidianul „Agenda zilei” va deveni istorie în varianta de print. Va rămâne „umbra” sa – site-ul. Nu vreau să fac aici şi acum cronica unei morţi anunţate, dar un lucru trebuie spus. „Agenda zilei” a murit şi din cauza fondatorului său care a preferat reţeta „nu deranjăm pe nimeni şi slăvim puterea”. Lipsa de incisivi, oricât de tociţi ar fi, a dăunat grav sănătăţii editoriale.  Efectele acestei cuminţenii dusă la absurd are în timp reacţii adverse din partea consumatorului de presă.

Nu pot să nu remarc regresul presei timişorene locale. Timişoara, simbolul democraţiei şi al libertăţii de exprimare, a ajuns în ingrata situaţie de a se întoarce la situaţia de a avea un cotidian şi jumătate. Adică „Renaşterea bănăţeană” şi” Ziua de vest”, care niciodată nu a reuşit să treacă de genunchiul broaştei la audienţă. Din păcate. „Adevărul de seară” intră în altă categorie, din punctul meu de vedere.

 Şi nu este vina exclusivă a editorilor sau patronilor de presă pentru situaţia de acum a presei locale timişorene.

Era să uit. Jurnaliştilor, „presarilor”, ziariştilor, redactorilor sau cum îşi mai zic, care jelesc non stop la starea mediei locale, le recomand să mai şi producă şi ceva subiecte beton. Îmi asum anticipat înjurăturile şi „dezvăluirile”.

După ce l-am prins pe secretarul Primăriei Timişoara , Ioan Cojocari, nea Jan pentru apropiaţi, că a pompat bani publici direct în conturile fiicei notăriţe http://www.gandul.info/societatea/daca-esti-secretar-copilul-tau-ca-notar-nu-mai-poate-lucra-cu-primaria.html?3932;4051951, ieri am mai primit o dovadă a faptului că Gheorghe Ciuhandu nu este decât o păpuşă pentru băieţii deştepţi. La întrebarea legitimă în buzunarele căror notari au ajuns, în ultimii ani, banii publici, am primit un răspuns halucinant din care  am aflat că informaţiile sunt,bine-nţeles, secrete. Răspunsul, supervizat de însuşi nea Jan, parcă ar veni de la cabinetul notăriţei Paulei Cojocari, nu de la o instituţie publică. Lămuririle vor veni la tribunal că aşa zice legea.

Secretarul m-a asigurat că vârâtul banilor în buzunarul fiicei nu are miros de abuz în serviciu şi că a vobit chiar cu procurorii care i-au dreptate. Nea Jane, dacă eşti sigur că nu-i nimic penal, ai curaj să te autodenunţi ca să lămurim dilema?

Pe lângă filială judeţeană de pedelei, consilieri, judeţ, duşmani şi fani, preşedintele Consiliului Judeţean Timiş, Constantin Ostaficiuc, supranumit „Brand-ul”,  a mai făcut o aroganţă. Şi-a tras Pristanda. Identificat în persoana lui Mircea Băcală, la origini sculer matriţer, fost consilier pe cestiuni de Drept, actual prefect apolitic, miruit cu trandafirul portocaliu al PD-L. Ajuns unde nici nu visa, Păcală de la Prefectură, pardon Pristanda, s-a apucat să numere maşinile poporului alegător, îndrăgostit de terminaţiile SPP, GUV, SRI, SEN sau DEP. E drept că i-ar fi fost mult mai greu să numere gropile în care dau maşinile pe drumurile din Timiş. Măcar Prinstanda este sincer. Recunoaşte cine-i jupânul lui şi al judeţului – Ostaficiuc „cetăţeanul Timişoarei care va face foarte multe lucruri bune pentru oraş”.  Probabil că după maşini, Pristanda va număra hectarele retrocedate şi cele care mai sunt de dat, că vorba ceea „două la prefectură, două la primărie, două la catindrală, treizeci. Famelie mare…renumeraţie după buget mică”.

M-am săturat . De câteva zile, ori că deschid un site, citesc vreun ziar sau mă uit la televizor, dau peste Mihaela Rădulescu. După ce s-a tras de brăcinari cu Dani Oţil prin paginile tabloidelor, ca să arate lumii că e femeie puternică şi poate să treacă de şocul divorţului ca gâsca prin apă, Răduleasca a revenit în prim plan cu crize de isterie sub formă de scrisori deschise. Sincer, mă lasă rece meciurile cu fostul său soţ milionar şi cu ziariştii de la tabloide. Mă enervează, aşa zisa solidaritate a colegilor de breaslă, care fac din toate aceste chestiuni de budoar ştiri de importanţă naţională. Deh, fuga după audienţă, pofta nebună de a doborî concurenţa cu orice chip. Toată povestea mi-a adus aminte de ţigăneala fără sfârşit a Magdei Ciumac la OTV. Dar cum, în ultimul timp, Antena 1 s-a apropiat tot mai mult de stilul zeroteve, de la emisiunile de după amiază şi până la Observatorul de la 19, era normal să-şi găsească şi Magda proprie. Răduleasca, ca orice copie, încearcă să depăşească originalul. Din păcate, a reuşit.

O mână de nostalgici, majoritatea trecuţi de prima şi de a doua tinereţe, plus câţiva puşti cărora le place să-şi spună „noii golani”, că e trendy, după ce s-au dat ultraşi alb-violeţi sau băieţi de la Noua Dreaptă. Pe când se pregăteau de marş, prin faţa noilor golani susţinători ai Proclamaţiei a trecut un timişorean cu o coroană. Sfânta intâmplare.

 Cam atât a mai rămas din zecile de mii de timişoreni care în 1990 s-au adunat pentru  a da de veste că a apărut Proclamaţia de la Timişoara cu al său imposibil de realizat Punct 8. Cel puţin acum, la 19 ani. Proclamaţia nu s-a transformat în lege nici când premianţii Societăţii Timişoara s-au aflat la putere, unii dintre ei dovediţi mai apoi ca „sifoane” ale Securităţii, pe care o huleau cu mânie capitalistă din 90 încoace. Proclamaţia este, din păcate, în moarte clinică. Mai tresare din când în când la electroşocurile din interes ale unora.

Bunul meu coleg Dan Cărbunaru a intrat în lumea virtuală. Şi-a ales…calea europeană pe care tot o bate împreună cu invitaţii săi de câţiva ani de zile la B1 TV. Aşa că, dacă vreţi să vă europeninizaţi virtual, vă recomand www.caleaeuropeana.ro, unde sper că,pe lângă informaţiile light, nu vor lipsi şi dezvăluirile despre ieuropenii vopsiţi de pe la noi… În rest, la cât mai multe accesări.

Prins cu copiuţa-n ziarul vertical Jurnalul Naţional şi cu comentariile anonime pe site-ul concurenţei, ziaristul copy-paste s-a comportat aidoma unui sconcs. A început să împrăştie un fluviu de cuvinte urât mirositoare, doar doar va scăpa de faptele dovedite fără nici un fel de dubiu. În mintea sa, mitoman înseamnă un om care spune lucruri adevărate. Deh, şcolile prin străinătăţuri sunt de vină. Pentru că Mircea Opriş aduce ca şi contraargument la acuzaţia de furt jurnalistic…diplomele şi înaltele şcoli de prin ţara Unchiului Sam. Nici o vorbă despre minciunile debitate pe site-uri sub pseudonime mai mult sau mai puţin feminine. În ţara unde Elena Ceauşescu a fost academician doctor inginer şi unde  întâlneşti la tot pasul absolvenţi de doctorat care nu ştiu nici măcar să vorbească gramatical corect,  mă „umileşte” cu diploma sa. Se laudă cu şcolile din State aidoma comuniştilor care înainte de 89 se făleau cu studiile făcute la Moscova.  Dacă în America  a învăţat că presa se face copiind cu nesimţire(deşi nu cred), mă mulţumesc cu diploma  mea românească. În jurnalism, pentru curioşi. O diplomă, indiferent de emintentul ei, nu are nici o valoare reală dacă nu este însoţită ulterior şi de faptele concrete ale posesorului, care să dovedească faptul că n-a fost doar un roboţel. Tocilar sau nu. Chiar şi pentru a face o fotografie, mai bună sau mai proastă, trebuie să faci efort – să-ţi mişti fizicul din pat, să te duci la subiect şi să fii acolo la momentul oportun. În plus, ştiu destui absolvenţi de Politehnică sau chiar de Medicină care bagă-n buzunar la capitolul meserie mulţi purtători de diplome de jurnalism. Niciodată nu am pretins că sunt un maestru al limbii engleze, dar oricând aştept specialiştii în limbi moderne să ne concurăm la proba jurnalism.  

A susţine ca jurnalist că faci  bine când ciordeşti textele altora pentru că nu ştii să scrii corect româneşte este unul dintre cele mai degradante lucruri din punct de vedere profesional. Îmi cer scuze că vorbesc despre etică jurnalistică unui conţopist devorat de frustrări, care nu înţelege că adevărul spus pe jumătate este tot minciună. Apropo, de preluarea parţială a postărilor mele în care adevărurile dureroase au fost înlocuite cu puncte puncte.

Şi pentru că astăzi este şi ziua ta, dragă Alesia, te aştept la anul pe vremea asta ca să-ţi dai corigenţa. Până atunci poţi să-ţi consumi energia înjurându-mă şi făcând planuri de răzbunare cu cine-ţi pică bine. Ştiu că unele lucruri legate de presă nu le poţi înţelege nicicum. De ce? Pentru că …. 

Niciodată nu am suportat indivizii care, în loc de coaie, au mingi de ping pong. Cu riscul de a supăra, mi-am spus de fiecare dată părerea clar şi uneori brutal de direct. În ultima perioadă, au apărut tot felul de „dezvăluiri” legate de persoana mea semnate curajos cu diverse pseudonime. Singura mea reacţie până acum a fost să le transmit câteva dedicaţii muzicale şobolanilor.  Mircea Opriş, de la Jurnalul Naţional, s-a dezvinovăţit public pe blogul său, fără să-i ceară nimeni lucrul acesta, că nu ar avea nici un fel de legătură cu lăturile aruncate pe piaţă. A uitat să spună cum căuta pe la colegii de breaslă, care fac teren şi-l aprovizionează cu fotografii pe care apoi le semnează mândru, o anumită imagine cu mine.  Ca să-şi dovedească fecioria în scabroasa curvăsărie, şi-a făcut public chiar şi ip-ul. De la ip-ul asumat de ziaristu copy-paste(detaliem imediat) au fost transmise în 28 februarie şi 1 martie a.c. mai multe comentarii pe site-ul ziarului Gândul în care autorul se laudă că are înregistrări cu mine  făcând fotografii lângă avionul Carpatair care a aterizat forţat sau că are „martori serioşi” că aş fi fost plătit de cei de la Radisson acum câţiva ani. Nu au lipsit trimiterile spre un anumit blog  cu care Opriş se jură că n-are nici o legătură. Dar îl promovează cu drag. Bine-nţeles că din peisaj n-au lipsit banii de la PSD, refren lansat la vreme de inundaţie de Ovidiu Drăgănescu cu câţiva ani înainte să fie filmat când oferea 25.000 de euro ca să rămână în fotoliu de prefect de Timiş . Şpaga pe care o primesc în flux continuu există doar în minţile şomerilor rămaşi fără ajutor de şomaj pentru că în urma reconversiei profesionale au ajuns povestitori pe bloguri. Şi cam atât. 

Înainte de a continua, vreau să recunosc că mi-ar fi ruşine să mă numesc ziarist dacă aş copia la virgulă articolul unui alt coleg, aşa cum Opriş a făcut-o la vizita Elenei Udrea la Făget. La două zile după ce Alina Strugariu a scris pe www.tion.ro despre vizita blondei, în Jurnalul Naţional a apărut o relatare despre eveniment semnată de cel pomenit mai sus. Iată unul dintre fragmentele identice ale celor două articole „Este cel mai frumos ministru pe care ni l-a dat Dumnezeu”, astfel a a prezentat-o Axinte, de la „Vacanţa Mare”, pe Elena Udrea, vineri, în faţa oamenilor din oraş. Făgeţenii s-au strâns la Casa de cultură ca să o vadă „pe cea mai cunoscută blondă din politica autohtonă”. Deşi ministrul Turismului trebuia să ajungă încă de dimineaţă la Făget, întreg programul a fost decalat din cauza drumurilor înzăpezite. Într-un final, Udrea a ajuns la Casa de cultură, de unde muzica răsuna pe toată strada şi unde o aşteptau zeci de fani”.  Cum potriveala la vorbe este de 100% , nu mai rămâne nici 0,1% loc de scuze că doar JN e un ziar vertical.

Pot să înteleg frustrarea provocată de faptul că dormi când te sună şefii să te întrebe de un subiect pe care concurenţa l-a dat deja şi nu ştii ce să spui sau că nu ai fotografia pe care ţi-ai dori-o pentru că a sta o zi întreagă pe teren este prea mult.  Nu pot accepta însă faptul că  impotenţa profesională este ascunsă în spatele anonimatului care-ţi dă curajul de-a-i înjura pe alţii că sunt  mai buni decât tine. Indiferent că-s din presa scrisă sau de la televiziune. Nu am fost nici o clipă lângă avionul Carpatair, dar aştept cu interes filmul promis.Fac pariu că nu-l vom vedea pentru că nu există. Există doar obsesiile unora. Inclusiv că şi-ar putea pierde influenţa din cauza legăturilor politico-mafiote dezvăluite de presă.

Nu este un secret că am participat ca ziarist la numeroase acţiuni ale Poliţiei, Crimei organizate, Poliţiei de Frontieră, Jandarmeriei etc. Şi o voi face ori de câte ori voi avea ocazia. Cum cred că o vor face şi alţi colegi ziarişti cu care mi-am mâncat nopţi, zile şi dimineţi pentru a putea scrie un articol cât mai bun.  Nu mi-e ruşine că într-un caz de trafic internaţional de droguri am fost martor asistent pentru că eram  singurul civil prezent în momentul găsirii mărfii. Am fost în instanţă şi am declarat ce am văzut. Care este problema? Îmi asum toate aceste lucruri, cât şi tot ce am scris de-a lungul timpului.

Cât priveşte legăturile mele cu scandalul Radisson acestea sunt inexistente. Autorul mesajului trimis de pe calculatorul ziaristului copy-paste ar trebui să vadă dacă nu cumva printre martori, care vor să mă îmbogăţească virtual, se află şi unul dintre prietenii cu care se pupă pe dinţi şi care a semnat contracte de sponsorizare ca ziarist cu radissonii. E drept că în cazul lui Mann(despre ale cărui  şmenuri cu terenuri eu am scris, iar acum sunt arondat în gaşca lui de aceleaşi „surse”) era vorba de un contract de intermediere. Bine că nu le-au încurcat.

Era să uit . Dragă Alesia, aş vrea să te invit la ciorba de care vorbeai. Nu de altceva, dar vreau să fiu sigur că ai înţeles ce ai de făcut de ziua ta. Dacă totuşi nu ne întâlnim…

Şobolanii au ieşit de prin cotloane mânaţi de mirosul caşcavalului stăpânilor sau de fumul fricii că al lor chiţăit nu se mai aude. Ascunşi în spatele pseudonimelor(cam nasol să fii în buletin de sex masculin şi să semnezi cu nume de fete), tot speră…Până una alta, nişte dedicaţii. După ce le ascultaţi, puteţi răspunde la întrebarea -cine-s şobolanii?